Într-o marți dimineață, la o clinică de cartier, am numărat cine ce face cu telefonul în mână și cine ce face cu o carte. Din douăzeci și ceva de oameni, doar doi citeau pe hârtie, iar ceilalți derulau ecranul fără să se oprească la nimic. Cei doi cu cartea păreau, ciudat, cei mai puțin grăbiți din încăpere. Nu erau mai liniștiți din fire, ci aveau un obiect care le dădea voie să stea acolo fără să se simtă prinși în așteptare. Observația mi s-a părut suficient de interesantă cât să mă întorc a doua zi, apoi în autobuz, apoi la o stație de tramvai, ca să văd dacă scena se repetă și în alte locuri.
Ce se întâmplă în primele trei minute
Primele minute dintr-o așteptare sunt cele mai grele. Omul își caută locul, scoate ce are în geantă, verifică ora de două ori, apoi o a treia oară, deși n-a trecut nimic între timp. Cine are o carte o deschide exact acolo unde a rămas, fără ceremonie, și se poate vedea cum umerii îi coboară cu un centimetru. Nu citește mult în această fază. Citește două, trei paragrafe, mai mult ca să își aducă mintea în încăpere decât ca să avanseze în poveste.
Am întrebat o doamnă care aștepta la ghișeul unei primării mici cât a citit în ultima lună în felul acesta. Mi-a spus, râzând, că nu știe, dar că a terminat în martie un roman pe care îl începuse în octombrie. Nu îl abandonase, doar îl citea în felii, câte o jumătate de capitol la fiecare drum. Răspunsul ei descrie destul de bine ce se întâmplă în realitate: lectura de așteptare nu produce cititori entuziaști, produce cititori constanți, iar asta e adesea mai valoros decât un elan de o săptămână.
Un detaliu care s-a repetat peste tot: cine citește în public alege rar ceva greu de ținut în mână. Volumele late, cu supracopertă lucioasă, rămân acasă pe raft. În geantă ajung cele care se închid cu o mișcare și încap lângă portofel, cele pe care nu te superi dacă le pui lângă o sticlă de apă sau un pachet de șervețele. Alegerea nu are legătură cu cât de serioasă e cartea, ci cu cât de ușor se întoarce în buzunar după ce a fost scoasă.
Copiii care citesc fără să o știe
În aceeași sală de așteptare, un băiețel de vreo șase ani stătea pe marginea scaunului cu o cărticică cartonată cu animale, pe care mama o scosese din rucsac cu gestul cuiva care are mereu ceva la îndemână. N-a citit-o el, a răsfoit-o, a arătat cu degetul spre o vulpe, a întrebat ceva, a primit un răspuns scurt. Au fost cam patru minute, după care asistenta a strigat numele lui. Din afară, nu s-a întâmplat nimic notabil. Din interior, copilul a asociat o încăpere neplăcută cu un obiect plăcut, iar asocierea aceasta ține mult mai mult decât orice îndemn la citit venit de la adulți.
Părinții care fac asta nu o numesc strategie, o numesc supraviețuire. Cartea mică e pe lista lor de lucruri care se bagă în rucsac, între o sticlă cu apă și o pereche de șosete de rezervă. Pentru cine vrea idei de unde să înceapă cu cei mici, merită parcursă secțiunea lecturi pentru copii mici, unde sunt strânse materiale gândite pentru primii ani de cititor. Nu e nevoie de o bibliotecă întreagă. Două-trei titluri păstrate permanent în geantă fac mai mult decât un raft complet lăsat acasă.
O educatoare mi-a povestit că observă diferența imediat: copiii care au văzut cartea ca pe un obiect de zi cu zi o țin altfel, cu grijă dar fără teamă, și nu o confundă cu un joc care se strică. Cei care o întâlnesc doar la ore fixe o tratează ca pe o temă, și se vede din felul în care o țin, departe de corp, ca pe ceva ce trebuie dat înapoi cât mai repede.
Autobuzul, tramvaiul și lectura pe bucăți
În transportul în comun scena se schimbă. Aici nu se așteaptă, se călătorește, iar timpul are un capăt cunoscut. Cine citește știe că are, să zicem, unsprezece stații și își potrivește pagina la ritmul acesta. Am văzut un bărbat care își marca locul cu bilețul de autobuz și care, la fiecare oprire, ridica ochii exact cât să vadă numele stației, fără să piardă firul. Un gest mărunt, repetat zilnic, dar care arată o disciplină pe care ți-o dorești rar în alte domenii ale vieții.
Se citește altfel în mișcare. Frazele lungi, cu multe subordonate, se pierd la prima frână bruscă. Cele scurte, directe, rezistă. De aceea romanele cu capitole de patru-cinci pagini și volumele de povestiri sunt favoritele celor care citesc în deplasare. Nu e o regulă de gust, e una de ergonomie, iar cititorii își dau seama singuri de ea, după două-trei încercări nereușite cu cărți prea dense pentru un drum cu schimbări.
Mai e ceva ce nu apare în discuțiile despre lectură: lumina. În tramvai, toamna, la șase după-amiaza, jumătate din pagină e în umbră. Cine vrea să citească își alege locul lângă geam, iar dacă nu are loc, renunță fără regret. Câteva minute de lumină bună înseamnă uneori o pagină în plus, iar o pagină în plus, adunată zi de zi, face până la urmă diferența dintre un volum început și unul terminat.
Cărțile care încap în geantă și de ce se întorc oamenii la ele
În librării se vede o preferință discretă pentru formatul mic. Nu e o modă zgomotoasă, e o schimbare de comportament: oamenii vor un obiect pe care să-l poată uita într-un buzunar de palton fără să le pese prea tare. Despre fenomenul acesta s-a scris cu observație fină în materialul despre cărțile de buzunar și geanta cititorilor, iar ce vedem noi pe teren se potrivește: cine poartă o carte mică o scoate mai des.
Diferența practică e simplă. O carte de patru sute de pagini e un proiect, o carte de o sută douăzeci e un obicei. La prima ai nevoie de o seară liberă și de o dispoziție anume, de o lampă bună și de liniște. La a doua îți ajung șapte minute și un loc pe o bancă. Cine citește în public a ales, de regulă, a doua variantă, fie că a făcut-o conștient sau nu, și rămâne cu senzația plăcută că a făcut ceva util dintr-un timp care altfel s-ar fi scurs.
Mai contează și greutatea. O carte pe care o ții cu o singură mână, în timp ce cu cealaltă te sprijini de bară, nu e un lux. E condiția ca lectura să se întâmple deloc. Iar când cartea e ieftină sau primită în dar, mai ușor o iei cu tine fără grija că se șifonează sau că o pierzi într-un tren aglomerat.
Cum arată o zi în care citești cu adevărat
Dacă adunăm scenele de mai sus, ies în jur de patruzeci de minute pe zi, fărâmițate: câte cinci la o coadă, zece în autobuz, un sfert de oră la o programare. Nu pare mult, dar într-o lună înseamnă câteva ore, adică un volum subțire terminat fără să fi sacrificat o singură seară. Cei mai constanți cititori pe care i-am observat nu sunt cei care își fac timp, ci cei care nu lasă timpul să se piardă pe drum.
Există și o parte mai puțin vizibilă: citind pe bucăți, ajungi să alegi mai atent. Cartea care nu te prinde în trei zile, în astfel de fărâme, o lași deoparte fără vinovăție. Una care te prinde te face să cauți și un al patrulea minut liber, apoi un al cincilea, până când citești fără să mai numeri.
Niciunul dintre oamenii cu care am vorbit nu spunea că vrea să citească mai mult. Spuneau că vor să nu se plictisească și să nu se simtă pierduți printre ecrane. Lectura a venit pe lângă, ca un efect secundar plăcut al unui obicei foarte mic.
Se schimbă și relația cu plictiseala, cuvânt pe care îl evităm de obicei. Un om care așteaptă douăzeci de minute fără nimic în mână devine nervos, își pierde răbdarea, începe să se uite urât la ceas și la cei din fața lui. Același om, cu o carte deschisă, își petrece același timp aproape fără să-l simtă. Nu s-a schimbat durata, s-a schimbat felul în care o trăiește, iar asta, la capătul unei săptămâni pline de cozi și drumuri, contează mai mult decât ar crede cineva.
Ce poți face de mâine
Alege o carte subțire și pune-o în geanta pe care o porți cel mai des, nu în cea de weekend. Lasă telefonul în buzunarul interior, cu ecranul în jos, măcar la prima coadă a zilei. Dacă ai copii, adaugă o cărticică pentru ei lângă pachetul de șervețele și nu o scoate decât când aveți de așteptat. Iar seara, dacă ai citit cinci minute în plus față de ieri, consideră ziua câștigată. Restul vine singur, pe bucăți mici, exact cum vine și timpul în care se întâmplă.
